Ziarul Bursa pe mobil
Un sistem cu probleme
Editorial
07.02.2012
În România se folosesc, în alegerile politice, patru sisteme de vot. Atenția publicului a fost concentrată pe sistemul de vot pentru Parlament și, eventual, pentru primării. Însă nimeni nu a adus în discuție votul pentru funcția de Președinte.
Cazul aces-tui sistem de vot este curios. Actuala Constituție a României (1991) stabilește (la art. 81) că Președintele este ales cu o majoritate absolută din primul tur de scrutin. În cazul în care lipsește această majoritate este organizat un al doilea tur de scrutin, care îi opune pe primii doi clasați dintre candidații primului tur.
Acest sistem de vot, așadar, este singurul menționat în Constituție. Aceasta îl face, spre deosebire de celelalte, extrem de dificil de schimbat, pentru că o simplă schimbare a legii electorale nu este suficientă.
Pentru a schimba acest sistem de vot este necesară o revizuire a Constituției. Despre revizuire s-a discutat în ultimi ani, însă niciodată în legătură cu sistemul de vot de la alegerile prezidențiale. Sigur, s-a evocat uneori posibilitatea alegerii indirecte a Președintelui, însă acesta este, logic vorbind, alt subiect. Sis-temul în două tururi, în sine, nu a fost niciodată analizat critic. A exis-tat un fel de încredere implicită în faptul că sistemul în două tururi conduce la o situație în care câștigătorul are în spate o majoritate absolută. Iar în politica democratică, ce este mai bine decât atât?
Eu nu spun că sistemul acesta este fundamental defect. În comparație cu sistemul listelor închise, spre exemplu, cred că este de preferat oricând pentru alegerea unei adunări. Însă depinde de ceea ce dorim să obținem. Dorim doar un sistem acceptabil? Atunci am rezolvat problema, pentru că îl avem. Sau dorim un sis-tem mai bun? Unul optim? Atunci trebuie să fim atenți la câteva considerații ceva mai complicate.
Una dintre problemele serioase ale votului în două tururi este vulnerabilitatea la votul tactic. Sună tehnic, așa încât să vedem ce este acest "vot tactic".
Noi credem că scopul votului, într-o democrație, este să ne permită nouă, cetățenilor, să ne exprimăm opțiunile politice. Ce bine ar fi ca lucrurile să fie atât de simple! Ar curge probabil lapte și miere în albia politicii moderne... Dar lucrurile nu sunt deloc simple. Adesea votăm nu doar în funcție de preferințele noastre, ci și în funcție de preferințele altora.
De ce? Pentru a obține un efect. Pentru a ne maximiza forța votului (sau cel puțin așa ne imaginăm).
Iată un exemplu care implică votul în două tururi. Avem trei candidați. Favoritul multor alegători este Anton. Pe Barbu și pe Corin aceștia îi socotesc necalificați și iresponsabili. În mod normal, ar trebui să fie simplu. Ștampila pe Anton.
Votul în două tururi însă le deschide acestor oameni portița votului nesincer. Ei anticipează, pe baza sondajelor, că Barbu ar putea să îl învingă, în turul doi, pe Anton. Așa încât la primul tur îl votează pe Corin, cu speranța că acest candidat, mai slab, va intra în turul doi. Paradoxal, votul sincer al unor alegători pentru favoritul lor ar putea să îi reducă acestuia șansele, pentru că l-ar aduce în fața unui candidat mai puternic. (Depinde, evident, de distribuția votului - cititorii interesați de aspectele matematice știu deja că mă refer la criteriul monotonicității). S-a întâmplat asta în alegerile din 2009, spre exemplu? Au urcat unii alegători, artificial, scorul unui candidat mai slab?
Altă problemă a votului în două tururi este inconsistența. Matematic vorbind, un sistem de vot este consis-tent atunci când divizând electoratul, arbitrar, în două (sau mai multe) grupuri, câștigătorul alegerilor separate este și câștigătorul alegerii efectuate la nivelul întregului electorat. (Statisticienii cunosc și ei "paradoxul lui Simpson", când rezultatele separate ale unor unor serii statistice sunt contrazise de rezultatul agregat). S-a întâmplat și acest lucru în turul doi al alegerilor prezidențiale din 2009?
Vă las plăcerea să aflați, pentru că în ce mă privește, vorba francezului, j'ai d'autres chats a fouetter. Cert este că votul în două tururi nu safisface câteva criterii importante ale teoriei matematice a votului.
Pledoaria mea nu este pur și simplu în favoarea schimbării sistemului. Eu observ altceva. Că, de regulă, argumentele aduse de numeroși comentatori sunt "politice" (în traducere: depind de simpatiile sau antipatiile lor private). Nu am văzut pe nimeni să analizeze "la rece" sistemul de vot, în sine. Or, aici e problema reală, deficitul cel mai greu de acoperit.
Politica de calitate nu se face cu pasiuni, ci cu argumente logice. Fără acest gen de argumente nu este posibil, spre exemplu, să detectăm fisurile posibile în mecanismul votului în două tururi. Și nu este posibil să propunem ceva mai performant în locul acestuia. Oricine poate să "ia la țintă" defectele evidente ale adversarilor. Aceasta este însă cel mult o "abilitate", nicidecum o știință riguroasă. Una care depinde mai degrabă de noroc decât de inteligență.
Notă: Domnul Cătălin Avramescu este ambasador al României în Finlanda și Estonia.
CĂTĂLIN AVRAMESCU
07.02.2012
În România se folosesc, în alegerile politice, patru sisteme de vot. Atenția publicului a fost concentrată pe sistemul de vot pentru Parlament și, eventual, pentru primării. Însă nimeni nu a adus în discuție votul pentru funcția de Președinte.
Cazul aces-tui sistem de vot este curios. Actuala Constituție a României (1991) stabilește (la art. 81) că Președintele este ales cu o majoritate absolută din primul tur de scrutin. În cazul în care lipsește această majoritate este organizat un al doilea tur de scrutin, care îi opune pe primii doi clasați dintre candidații primului tur.
Acest sistem de vot, așadar, este singurul menționat în Constituție. Aceasta îl face, spre deosebire de celelalte, extrem de dificil de schimbat, pentru că o simplă schimbare a legii electorale nu este suficientă.
Pentru a schimba acest sistem de vot este necesară o revizuire a Constituției. Despre revizuire s-a discutat în ultimi ani, însă niciodată în legătură cu sistemul de vot de la alegerile prezidențiale. Sigur, s-a evocat uneori posibilitatea alegerii indirecte a Președintelui, însă acesta este, logic vorbind, alt subiect. Sis-temul în două tururi, în sine, nu a fost niciodată analizat critic. A exis-tat un fel de încredere implicită în faptul că sistemul în două tururi conduce la o situație în care câștigătorul are în spate o majoritate absolută. Iar în politica democratică, ce este mai bine decât atât?
Eu nu spun că sistemul acesta este fundamental defect. În comparație cu sistemul listelor închise, spre exemplu, cred că este de preferat oricând pentru alegerea unei adunări. Însă depinde de ceea ce dorim să obținem. Dorim doar un sistem acceptabil? Atunci am rezolvat problema, pentru că îl avem. Sau dorim un sis-tem mai bun? Unul optim? Atunci trebuie să fim atenți la câteva considerații ceva mai complicate.
Una dintre problemele serioase ale votului în două tururi este vulnerabilitatea la votul tactic. Sună tehnic, așa încât să vedem ce este acest "vot tactic".
Noi credem că scopul votului, într-o democrație, este să ne permită nouă, cetățenilor, să ne exprimăm opțiunile politice. Ce bine ar fi ca lucrurile să fie atât de simple! Ar curge probabil lapte și miere în albia politicii moderne... Dar lucrurile nu sunt deloc simple. Adesea votăm nu doar în funcție de preferințele noastre, ci și în funcție de preferințele altora.
De ce? Pentru a obține un efect. Pentru a ne maximiza forța votului (sau cel puțin așa ne imaginăm).
Iată un exemplu care implică votul în două tururi. Avem trei candidați. Favoritul multor alegători este Anton. Pe Barbu și pe Corin aceștia îi socotesc necalificați și iresponsabili. În mod normal, ar trebui să fie simplu. Ștampila pe Anton.
Votul în două tururi însă le deschide acestor oameni portița votului nesincer. Ei anticipează, pe baza sondajelor, că Barbu ar putea să îl învingă, în turul doi, pe Anton. Așa încât la primul tur îl votează pe Corin, cu speranța că acest candidat, mai slab, va intra în turul doi. Paradoxal, votul sincer al unor alegători pentru favoritul lor ar putea să îi reducă acestuia șansele, pentru că l-ar aduce în fața unui candidat mai puternic. (Depinde, evident, de distribuția votului - cititorii interesați de aspectele matematice știu deja că mă refer la criteriul monotonicității). S-a întâmplat asta în alegerile din 2009, spre exemplu? Au urcat unii alegători, artificial, scorul unui candidat mai slab?
Altă problemă a votului în două tururi este inconsistența. Matematic vorbind, un sistem de vot este consis-tent atunci când divizând electoratul, arbitrar, în două (sau mai multe) grupuri, câștigătorul alegerilor separate este și câștigătorul alegerii efectuate la nivelul întregului electorat. (Statisticienii cunosc și ei "paradoxul lui Simpson", când rezultatele separate ale unor unor serii statistice sunt contrazise de rezultatul agregat). S-a întâmplat și acest lucru în turul doi al alegerilor prezidențiale din 2009?
Vă las plăcerea să aflați, pentru că în ce mă privește, vorba francezului, j'ai d'autres chats a fouetter. Cert este că votul în două tururi nu safisface câteva criterii importante ale teoriei matematice a votului.
Pledoaria mea nu este pur și simplu în favoarea schimbării sistemului. Eu observ altceva. Că, de regulă, argumentele aduse de numeroși comentatori sunt "politice" (în traducere: depind de simpatiile sau antipatiile lor private). Nu am văzut pe nimeni să analizeze "la rece" sistemul de vot, în sine. Or, aici e problema reală, deficitul cel mai greu de acoperit.
Politica de calitate nu se face cu pasiuni, ci cu argumente logice. Fără acest gen de argumente nu este posibil, spre exemplu, să detectăm fisurile posibile în mecanismul votului în două tururi. Și nu este posibil să propunem ceva mai performant în locul acestuia. Oricine poate să "ia la țintă" defectele evidente ale adversarilor. Aceasta este însă cel mult o "abilitate", nicidecum o știință riguroasă. Una care depinde mai degrabă de noroc decât de inteligență.
Notă: Domnul Cătălin Avramescu este ambasador al României în Finlanda și Estonia.
CĂTĂLIN AVRAMESCU
inapoi