Ziarul Bursa pe mobil
 
 
Teze și antiteze electorale la Paris
26.04.2017 - Editorial
Cornel Codiță

Cu ce s-au ales francezii după primul tur al prezidențialelor, știm! Emmanuel Macron și Marine Le Pen se vor înfrunta în turul doi pentru a stabili locatarul de la Elysee pentru următorii cinci ani. Dincolo de acest rezultat, însă, gesturile și semnificațiile mișcărilor politice, ale acestor zile, vorbesc nu doar despre prezentul politicii, ci și despre viitorul ei, nu doar în Hexagon, ci, mai larg, în spațiul democrațiilor ruginite ale Europei.

Să vizităm, mai întîi, "Salonul refuzaților"! Spre deosebire de situația picturii, la 1863, în cea a politicii, din 2017, aici sunt găzduiți nu inovatorii, ci stîlpii "academismului". Partidele clasicei opoziții, inventată de francezi, Dreapta-Stînga, ocupă sala principală a ceea ce arată mai mult a mausoleu decît a vitrină politică. Socialiștii, recunoscuți și autorizați deținători ai spațiului de stînga, din politica franceză, s-au prăbușit la un neverosimil 6,36%. Iar vina nu este atît a candidatului Benoi Hamon, ori a programului pe care l-a propus electoratului, cît a actualului ocupant al fotoliului prezidențial, Francois Hollande. Un uriaș balon de săpun, umflat de propriul orgoliu și de așteptările unui electorat care a votat doar cu gîndul ca nu cumva Sarkozy să primească și al doilea mandat. Un uriaș balon de săpun care, la înălțimea rarefiată a mandatului de la Elysee s-a spart de la sine, revărsînd, în toată bogăția lui luxuriantă, golul interior și politic al unui personaj pentru care pălăria prezidențială este nu prea mare, ci îl îmbracă integral, din creștet pînă la tălpi. Mai profund, însă, acest rezultat vorbește despre eșecul unei schimbări politice pe care socialiștii fracezi au ratat-o. Este vorba despre repoziționarea centrului de greutate electoral al "stîngii", după modelul de succes operat în Marea Britanie de Tony Blair, pentru "laburiști". Esențialmente, componenta muncitorească și sindicalistă, baza tradițională a stîngii, a fost înlocuită cu un compozit format din secțiuni importante ale clasei de mijloc, ale tinerei generații confruntată cu dificultățile inserării în piața muncii și cu secțiunea destul de cuprinzătoare a frondiștilor intelectualității umaniste, vîrful de lance al refuzului mondialist și al manifestelor anticapitaliste. În Franța, primele două componente electorale nu au intrat în patrimoniul socialiștilor, ci au fost capturate de Frontul Național, reprezentînd mai bine de jumătate din votanții Marine Le Pen. Socialismul elitiștilor frondiști universitari a cules ceea ce liderii PSF au semănat, adică vînt și ceva peste 6% electorat.

Cealaltă jumătate a salonului refuzaților este ocupată de "dreapta tradițională". Reprezentantul Partidului Republican, Francois Fillon, a cules, însă, un mult mai onorabil 20%. Primul sub linie s-ar spune, dar tocmai prin aceasta e mai usturătoare înfrîngerea. Deasupra lui stă un personaj politic care a avut mereu împotrivă întregul corp al politicii "oficial acceptabilă" a Franței, un personaj care reprezintă partidul fără acces la pîrghiile auxiliare ale puterii, cu o ideologie inacceptabilă și neacceptată de luminile umaniste ale tradițiilor democratice ale Franței. De ce Le Pen și nu Fillon? Explicațiile țin, pe de o parte, de alegerile făcute în strategia electorală, iar pe de alta, de credibilitatea personală a lui Fillon. Linia politică cu care dreapta oficială a încercat să taie izvoarele electorale ale Partidului Național s-a bazat pe încorporarea în propria campanie a unor teme și atitudini specifice lepenismului. O idee primitivă, care a fost fals validată de succesul electoral al campaniei Sarkozy care i-a adus acestuia mandatul prezidențial. În realitate, încercarea de împrumut ideologic, menită să readucă o parte a electoratului în tabăra dreptei tradiționale a avut ca efect principal întărirea credibilității și a atractivității Partidului Național. De ce să votezi niște convertiți, cînd poți vota apostolii autentici ai naționalismului francez, așa vetust și antieuropean cum este el, revalorificat politic de lepenism?!! Componenta care a decis, însă, înfrîngerea lui Fillon este cea a credibilității personale. Scandalul clasic de corupție, folosirea în interes personal a funcțiilor și a banilor publici, ajuns în faza cercetării penale în mijlocul campaniei electorale, a dinamitat imaginea publică a unui om care ocupase deja fotoliul de Prim-ministru al Franței. În aceste condiții, 20% este aproape un miracol! Pe bună dreptate, republicanii au de ce să fie supărați, pe ei înșiși, pentru că înlocuirea din mers a lui Fillon, după izbucnirea publică a scandalului, încă ar fi putut să le salveze șansele la prezidențiale, dacă ar fi avut curajul să introducă în teren pe cineva de pe banca "rezervelor".

La o primă vedere, "Salonul oficial" a fost capturat de "iconoclaști" sau, dacă doriți, de reprezentanții "anti-sistem". Imaginea și caracterizarea aceasta sunt însă superficiale și ratează bună parte din mesajul și semnificațiile rezultatului electoral. Nici Marine Le Pen, nici Emmanuel Macron nu sunt candiații prezidențiali anti-sistem, ci doar două viziuni alternative la ceea ce sistemul a propus pînă acum, două voci care propun ca sistemul să fie nu înlocuit, ci folosit pentru alte scopuri, altfel decît pînă acum. În cazul Le Pen, mesajul nu are aproape nici un fel de ambiguități: toate locurile comune ale discursului naționalist, armat de filoane solide anti-UE, anti-mondializare, anti-emigrație. Marine Le Pen nu are scrupule și nici reticențe ca, pe acest discurs, să susțină că este "candidata poporului". Acuzația de populism a fost transformată, în cheie triumfalistă, în medalia de onoare a unui revigorat și tradiționalist naționalism francez. Sosită, însă, pe locul doi, reprezentanta Partidului Național a trebuit să își modereze entuziasmul și să pună surdină pretențiilor de victorie totală asupra sistemului. Ca și pînă acum, campania sa electorală este aproape total ferită de surprize. Ce se va spune împotriva ei, știe; ce va spune în favoare ei, știm! Nici măcar faptul că, fără excepție, candidații din salonul refuzaților s-au grăbit să-și îndemne electoratul să voteze împotriva Le Pen, nu este vreo surpriză. Credibilitatea lor depindea de acest gest! Șansa lui Marine Le Pen constă în surprinzătorul procent de 40% al alegătorilor care, la primul tur, au votat candidați cu programe explicite anti-UE. De cealaltă parte, adversarii lui Marine Le Pen susțin că acesta este, de fapt, plafonul maxim pe care îl poate mobiliza în turul doi.

În sfîrșit, marele învingător al primului tur are și el ceva de spus despre politica din Franța și dinamica ei electorală. Miracolul încă este posibil: 24%, fără partid, fără cine știe ce program și, fie vorba între noi, chiar și fără să dea pe dinafară de idei novatoare în campania electorală. Și atunci, de unde succesul? Răspunsul cel mai credibil: din combinația favorabilă a circumstanțelor. Prăbușirea lui Fillon este, foarte probabil, responsabilă de aproape jumătate din voturile în favoarea lui Macron, după cum surparea socialiștilor de către Președintele în exercițiu i-a adus candidatului, scos parcă din pălăria magicianului, bună parte din cealalată jumătate din voturi. "Sarcina proprie" cu care poate fi creditat Macron, nu are cum să fie mai mare de 5-7%. După calculele hîrtiei, tot circumstanțele sunt cele care ar trebui să-i asigure victoria în turul doi al alegerilor. Electoratul anti Le Pen trebuie să fie mai mare decît cel pro Le Pen, nu-i așa? Doar vorbim despre Franța... ce Dumnezeu!

Despre Franța, desigur, doar că nu este clar despre care dintre ele! Nu doar din punct de vedere electoral și politic, Franța este iremediabil fracturată, iar actualele alegeri nu pot face mare lucru pentru vindecare, dimpotrivă!

inapoi  
 
 
AnunutBursa.ro