Ziarul Bursa pe mobil
 
 
Cum vă place: Emmanuel Holland sau Marine Francois?
08.05.2017 - Editorial
CORNEL CODIȚĂ

Cum vă place: Emmanuel Holland sau Marine Francois?

Nu este cazul să verificați de mai multe ori numele candidatului pe care francezii l-au trimis la Palatul Elysee în urma votului de duminică. Cele două personaje fictive din titlul articolului, rezultate din împerecherea "miciurinistă" a numelor competitorilor reali cu cel al omului care va părăsi funcția prezidențială, îngropat sub muntele de nemulțumire și oprobiu al conaționalilor săi, este doar un joc care ne ajută să punem în oglindă mandatul încheiat cu cel care va fi deschis de noul Președinte al Franței. Altfel spus, să putem discerne de unde pleacă și încotro purcede "Republica", în următorii cinci ani.

Atît Emmanuel Macron, cît și Marine Le Pen au făcut eforturi considerabile, în campania electorală, să își afirme diferențele radicale ale pozițiilor pe care le apără fiecare, dar și pe cele care marchează ruptura cu mandatul Hollande. Cu toate acestea, oricare dintre ei a preluat mandatul de la Elysee, nu va putea ignora moștenirea Președintelui plecat din funcție și cu atît mai puțin trece peste ea, ca și cînd nu ar exista. De la configurația scenei politice, pînă la funcționarea instituțiilor de stat și de aici la problemele agendei europene și internaționale, noul Președinte este obligat să se lovească, cel puțin în prima jumătate a mandatului său, de ceea ce i-a lăsat moștenire predecesorul.

Așa se face că proaspăt desemnatul Președinte al Franței va avea ca primă temă a agendei sale politice, alegerile din iunie. Spre deosebire de ficțiunea-aberantă pe care am creat-o noi în Constituție - un Președinte care la preluarea mandatului își anulează și extirpă orice identitate și program politic - în Franța (ca și în SUA) Președintele nu numai că nu este obligat să își altereze în vreun fel identitatea politică, dimpotrivă, este ținut să folosească întreaga putere a mandatului pentru a realiza un program de guvernare a cărui identitate este dată de partidul din care provine și a cărui realizare se sprijină pe o susținere parlamentară creată, în pricipal sau exclusiv, tot de partidul de proveniență al Președintelui.

În cazul noului locatar de la Elysee, această susținere politică " este sublimă, dar lipsește cu desăvîrșire". Suportul de campanie al lui Emmanuel Macron, mișcarea "En Marche", nu există pe scena parlamentară. Și atunci, cum și cu ce sprijin politic va guverna? Soluția pe care Macron a formulat-o deja se bazează pe scenariul efectului de antrenare, care ar transforma succesul de la prezidențiale într-un succes la alegerile parlamentare din iunie. În realitate, omul vinde (sau cumpără, cum preferați!) pielea ursului din pădure. Este adevărat că mai există exemple anterioare de "partide prezidențiale" împinse la victorie într-un inverval de cîteva luni, dar acolo unde acest scenariu s-a concretizat, Președintele era în funcție și din această postură a lucrat pentru noua construcție, aproape doi ani în subteran și cel puțin șase luni, la suprafață, la vedere! Emmanuel Macron nu are la dispoziție aceste șase luni, ca să nu mai vorbim de cei doi ani! Scenariul cel mai probabil către care se îndreaptă mandatul său este cel al unei coabitări dificile cu o majoritate de dreapta care l-a combătut în alegeri și care nu are nici un interes să îl adopte sau să îi fie favorabilă, după un eventual succes electoral major în iunie. Logica politică a celei de a cincea republici franceze nu a prevăzut posibilitatea unui Președinte care să aibă sprijin electoral, dar să nu aibă suport politic, parlamentar! Consecința cea mai probabilă este că Franța va avea un Președinte obligat să patroneze guvernarea unui partid ostil, incapabil să își asume reușitele ei și condamnat, în schimb, să asume toate eșecurile acesteia!

Cu unele diferențe, un mandat prezidențial Le Pen ar avea o problemă asemănătoare, asta dacă nu cumva Frontul Național reușește la parlamentare ceea ce nu a reușit la prezidențiale, adică să devină forța politică dominantă pe scena franceză.

A doua componentă decisivă a moștenirii Hollande, pentru nou alesul Președinte al Franței, este, desigur, Europa, cu componenta definitorie, Uniunea Europeană.

Oricîte idei reformatoare ar avea noul Președinte de la Elysee, oricîte argumente raționale privind necesitatea unor schimbări radicale ale complexului politico-instituțional numit UE, oricît sprijin politic intern pentru a întreprinde măsuri decisive în această direcție, realitatea este mai degrabă o piatră de moară care va trebui luată în spinare, înainte de a pleca la drum. Condițiile politice din Europa, în ciuda unui val masiv de nemulțumire privind funcționarea instituțiilor europene, care se resimte în toate țările membre, sunt cele mai proaste, mai puțin favorabile unui proiect de schimbare rapidă, de la semnarea Tratatului de la Roma încoace! Punctele de disensiune politică în zona temelor majore ale proiectului european, de la structura instituțională a UE, la repartiția atributelor de decizie între Bruxelles și capitalele țărilor membre, sunt dominante nu doar pe axa evidentă, a rupturii britanice, dar și pe coordonate considerate pînă de curînd capabile să reziste oricărei solicitări, cum este cuplul Paris-Berlin. Fie că este recunoscută sau nu ca atare, Uniunea Europeană se află într-o criză dramatică de identitate, într-un deficit major de funcționalitate și relevanță în planul gestiunii problemelor majore ale societăților europene, de la modelul și soluțiile economice pentru ieșirea din criză, la cele sociale, începînd cu capacitatea de absorbție a fenomenului migrațional și a consecințelor sale și terminînd cu temele excluziunii sociale, ale sărăciei, ale efectelor de eroziune agresivă generate de consecințele globalizării, ori ale celor produse de schimbări semnificative de poziționare față de Europa ale unor actori dominanți cum sunt Statele Unite și Rusia, ori a unora cu impact regional semnificativ, cum este cazul Turciei și al Ucrainei.

Emmanuel Macron a propus schimbări semnificative în planul construcției europene. Sunt necesare, dar Franța nu are cum să le obțină în timpul mandatului său, în actualele condiții masive de criză și furtună politică.

Marine Le Pen a propus pur și simplu ieșirea Franței din UE. Nici acest proiect nu este realizabil, într-un mandat prezidențial, chiar dacă ar avea greutatea sprijinului și a inițativei prezidențiale. Franța și electoratul ei au arătat, cel mai elocvent în mandatul Chirac, că nu amestecă mizele interne cu cele europene și că este gata oricînd să dea un vot de blam Președintelui în funcție dacă "proiectele" lui nu se acordă cu cele ale electoratului.

Și, uite așa, realitatea ficțiunii se înfățișează mai grea de consecințe decît realitatea pe care o pot angaja niște politicieni care, chiar dacă au atins vîrful de la Elysee, nu sunt cîtuși de puțin echipați pentru a evolua la asemenea înălțimi.

inapoi  
 
 
AnunutBursa.ro