Ziarul Bursa pe mobil
 
 
O Franță care intrigă
08.05.2017 - Editorial
CRISTIAN PÎRVULESCU

Mai mult decât oricând altădată pe parcursul celor 59 de ani ai Republicii a V-a, alegerea președintelui francez a fost marele subiect de primă pagină peste tot în lume. Nici atunci când, în 1981, Francois Mitterand a devenit primul socialist președinte al Franței interesul nu a fost la fel de mare. Alegerile sfârșitului lumii păreau să aibă loc în hexagon! Și, confruntarea dintre Bine și Rău niciodată nu a părut mai actuală decât acum. De fapt, întrebarea esențială era dacă vor reuși urmașii regimului colaboraționisto-fascist de la Vichy să revină la conducerea Franței. Căci, chiar dacă Marine Le Pen a încercat să își construiască o altă imagine decât cea a tatălui său, nimic important nu s-a schimbat în ceea ce privește Frontul Național. Și, dacă în Franța presa și opinia publică au părut preocupate de amănunte, iar confuzia ideologică a atins apogeul, în restul lumii analizele au fost ceva mai clare.

Avantajul distanței și al imaginii de perspectivă a făcut ca cele mai interesante analize să fie realizate de comentatorii străini și nu de francezi. Așa s-a întâmplat și cu numărul de sâmbătă-duminică al The New York Times, în care un articol de prima pagină și cinci din cele șase articole de la paginile de opinii - paginile 9, 10 și 11 - au fost dedicate alegerilor franceze și Europei. Iar între cei ce au scris au fost Paul Krugman, Robert Kaplan, Roger Cohen sau Serge Galam. Dincolo de interesul evident față de un eveniment considerat fundamental pentru democrația liberală, o stare dedublată de o speranță încă incipientă își găseau locul între rânduri. Neliniștea provocată de creșterea acestui nou tip de fascism - Krugman îl numește naționalism alb (white nationalism) și se opune definirii sale ca populism ("and stop dignifying this stuff by calling it populism" - "și nu-i mai dați importanță numindu-l populism") -, produs al fricii și urii, este contrabalansată de speranța că Franța va dovedi ceea ce Statele Unite și Marea Britanie nu au mai putut: că democrația nu este respinsă de "popor", acest artificial obiect al politicii urii menit să reducă la tăcere "elitele".

Republica, pe care Roger Cohen o vede reprezentată de Emmanuel Macron, ar fi un model politic ceva mai rezilient decât majoritarismele anglo-saxone (deși cazul canadian arată că "naționalismul alb", ca să zicem precum Krugman, nu prinde peste tot). Iar alegerile prezidențiale din Franța ar marca o cotitură, începută timid cu victoria din decembrie 2016 a ecologistului Van der Bellen în fața extremei drepte radicale pro-ruse în alegerile prezidențiale austriece și continuată cu alegerile legislative olandeze din martie. Dar "republica", acest sinonim francez pentru a defini combinația democrației liberale cu modelul unui stat puternic, va rezista ea acestor alegeri? Pentru că problema nu e franceză, ci europeană.

De fapt, "chestiunea" privește capacitatea Europei de a se relansa și reinventa într-o lume în care este dominată de adversari ai săi. Iar "naționalismul-autocratic" de la Moscova, Ankara sau Washington de care vorbește Cohen în articolul său nu pare deloc în declin. Și dacă nu au avut același succes ca în alegerile prezidențiale americane din noiembrie, știrile falsificate (fake news) au invadat, cu ajutorul hackerilor ruși, și spațiul public virtual francez. Dacă Macron a fost suficient de curajos și determinat pentru a face campanie sub steagul Uniunii Europene într-un moment în care cei mai mulți politicieni de carieră preferă să fie pe - ceea ce cred ei că ar fi - gustul publicului, asta nu înseamnă că Europa s-a reabilitat deja. Viktor Orban, Jaroslaw Kaczyński sau Miloč Zeman sunt tot la cârma țărilor lor și susțin fervent iliberalismul lui Putin, uneori fără să-și dea seama - cum este cazul lui Kaczyński - că fac jocurile Moscovei. Între timp, Grecia, Portugalia, Italia și chiar Spania au în continuare serioase probleme economice, iar șomajul crescut, mai ales în rândul tinerilor din zona euro, reprezintă un risc nu doar economic sau social, ci și politic. Alegerea lui Macron nu rezolvă toate acest probleme, dar poate contribui la (re)lansarea Europei. Cu condiția, obligatorie, sa aibă și aliați!

Polarizarea franceză dezvăluită de aceste alegeri prezidențiale, departe de a fi rezultatul unor circumstanțe, vine în continuarea unei istorii multiseculare. Franța catolică, rurală, colaboraționistă și monarhistă care votează astăzi Le Pen a regăsit, la 70 de ani după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, pasiunile și frustrările pe care le ținuse ascunse. Același tip de pasiuni care l-au făcut pe Donald Trump președinte și au permis Brexit-ul. Macron reprezintă acea Franță moștenitoare a revoluției și a Declarației drepturilor omului și cetățeanului care, după ce a rezistat fascismului, a contribuit la nașterea comunității europene. Și, în această Franță divizată, care intrigă și dă naștere la speranță, stă totuși speranța că democrația liberală nu este agonizantă, ci în convalescență...

inapoi  
 
 
AnunutBursa.ro