Ziarul Bursa pe mobil
 
 
Aderarea la zona euro: discuția este serioasă acum!
26.05.2017 - Macroeconomie
DANIEL DĂIANU

Aderarea la zona euro: discuția este serioasă acum!

Domnul Teodor Stolojan revine asupra temei aderării la zona euro, în ediția ziarului "BURSA", din 24 mai. Este de salutat acest demers dată fiind nevoia unei discuții serioase privind condițiile de Aderare (prevăzută de altfel în Tratatul de Aderare la UE). Cu ceva timp în urmă am avut un dialog cu domnia sa găzduit de același cotidian. Am subliniat, între altele, că, în opinia mea, sunt două precondiții pentru aderarea la zona euro (ZE): a) realizarea unei mase critice de convergență; și b) modificarea unor mecanisme și instrumente în funcționarea ZE - care nu este o uniune monetară propriu zisă. Revin asupra acestor chestiuni pornind de la textul din 24 mai, a.c.

În text se îmbrățișează teza că numai criterii de convergență nominală sunt insuficiente pentru aderare; este una dintre marile lecții ale crizei zonei euro. Se pune totodată în discuție definirea masei critice de convergență și se sugerează că 70-75% din media ZE la PIB/loc (la paritatea puterii de cumpărare) ar fi o alegere arbitrară. Putem examina cifra în sine. Dar într-o arie cu monedă comună în care diferențe de dezvoltare sunt foarte mari, apariția de dezechilibre supărătoare este cvasiinevitabilă; capitalul curge din zone unde este abundent și ce economisesc mai mult către regiuni unde este mai puțin disponibil; se manifestă excese și resurse sunt alocate mai puțin bine. A invoca Germania și Italia drept țări ce arată că nu contează decalaje de dezvoltare mari între regiuni poate fi relevant când judecăm gap-uri intra-țări; problema de fond privește decalaje între țări! În Germania, Italia, etc bugetele publice preiau în cea mare parte povara șocurilor ce privesc regiuni și dezideratul convergenței regionale interne. Landurile est germane au fost alimentate cu multe sute de miliarde de mărci germane (euro mai târziu) pentru a rezista cât de cât șocului produs de paritatea 1 la 1 marca vest-marca est. Decalaje mari favorizează diferențiale de inflație pe filiera tradables - nontradables (efectul Balassa Samuelson), ce stimulează dezechilibre externe. Dacă aceste imbalanțe devin mari, trebuie să se controleze venituri, salarii - fie prin devalorizări interne, ce pot fi tare costisitoare social și chiar politic. Dacă am face referire la inflația foarte scăzută din ultimii ani cam peste tot în Europa nu am oferi, cred, un argument persuasiv. Fractura mare între Nord și Sud în ZE arată că lucrurile nu sunt în regulă și nu întâmplător comisarul Pierre Moscovici vorbește despre o probabilă tensionare extremă a relațiilor între Nord și Sud dacă reforme nu vor avea loc în funcționarea ZE.

Se spune în textul amintit că dacă salariile țin pasul cu mersul productivității este suficient, nu ar mai conta decalaje mari de dezvoltare. Dincolo de inferența apropos de decalaje intra-state, ale căror efecte sunt amortizate principalmente de bugete publice naționale - intervin dinamici de ansamblu, ce nu sunt uniforme într-o arie economică tot mai eterogenă; nici bule speculative nu pot fi evitate deplin, oricât am utiliza măsuri macroprudențiale.

Ni se dă exemplu Italia cu datoria publică foarte mare, dar există Spania și Irlanda, ale căror datorii publice au fost relativ mici, dar au explodat după preluarea datoriilor private ale unor bănci comerciale. Precum în criza asiatică din anii 90', și în zona euro s-a văzut că a aplica restricții ale bugetului public în mod unilateral nu rezolvă necazuri generate de îndatorare privată în exces și nici legătura cvasi-ombilicală între datorii suverane și bilanțuri bancare. Aici mă despart de domnul Stolojan, pentru care totul pare a se regla în mod automat (ca mecanism de echilibrare) prin relația productivitate-salarii. Această relație nu are o determinare mecanică și nici nu poate fi controlată în mod convenabil prin, de pildă, "Consilii pentru Competitivitate" (cum propun unii), angajamente naționale irevocabile. Deja guvernanța UE, a zonei euro, pare a fi tot mai birocratică, administrativizată. Există și mari diferențe inter-sectoriale înăuntrul economiilor, nu mai vorbesc între țări.

Se ridică o chestiune esențială în text pornindu-se de la corecția macroeconomică de după 2009 în România - reducerea deficitului bugetar, a celui de cont curent (ajuns de la două cifre în anii 2007-2008 la circa 2,5% din PIB în 2016), intrări masive de remiteri de la cetățenii români, fonduri structurale și de coeziune, etc. Toate acestea ar da un sentiment că balanța de plăți (BoP) este în echilibru fundamental. În opinia mea este hazardat să considerăm că starea de acum a BoP românești indică un grad de competitivitate adecvat pentru aderarea la ZE. Cred, de asemenea, că până nu vom consolida finanțele publice în mod structural, durabil, nu are sens să contemplăm Aderarea în câțiva ani; am în vedere revenirea la un deficit structural corespunzător (circa 3% acum este prea mare); absorbția unei legi a salarizării unitare care să nu răscolească bugetul public (acest țel poate lua mai mulți ani), creșterea veniturilor fiscale, etc.

Anunțul făcut de ministrul de finanțe al Germaniei și cel al Franței privind formarea în perspectivă a unui buget al zonei euro (o "capacitate fiscală") ca și completarea Uniunii Bancare este o validare a constatării că ZE are un design suferind. Hibele ZE au reprezentat în dezbaterea publică de la noi un subiect tabu. Într-un fel este de înțeles dacă ne gândim cât de contradictorii și "politice"' sunt pozițiile exprimate de lideri din statele membre ale ZE. Dar o discuție serioasă nu are cum să escamoteze problemele zonei euro. Dacă reforme anunțate de Berlin și Paris, alte schimbări necesare, vor avea loc, cu atât mai bine pentru statele care au ca obiectiv Aderarea. Este nevoie de reforme majore în ZE, care implică aranjamente fiscale potrivite pentru o uniune monetară. Chiar dacă s-ar introduce ESBs (safe bonds), ce ar fi active sintetice derivate din combinarea și splitarea de obligațiuni suverane, tot nu ar putea fi eliminate tendințe centrifuge și fuga către active sigure, mai ales în condiții extreme -când piețele discriminează între statele membre, fie ele în ZE.

Fiecare dintre statele care țintesc aderarea la ZE trebuie să se ocupe de reforme structurale, de realizarea unei mase critice de convergență reală și structurală. Cum s-a estimat într-un studiu pentru Institutul European Român, cu un diferențial de creștere de circa 3% am putea realiza un prag de circa 75% din media ZE la paritatea puterii de cumpărare în circa 6-7 ani (Aderarea la zona euro. Da, dar nu oricum", D.Dăianu, E.Kallai, G.Mihailovici, A.Socol, IER, 2016). În Ungaria se vorbește de un prag de 90%. Cehia este aproape de medie, dar nu a anunțat un moment anume; în Polonia, se stă în expectativă. Pentru noi, nu mai puțin importante decât PIB-ul/ locuitor sunt reforme structurale - făceam referire mai sus la consolidarea bugetului public, dar sunt și altele. Între lecțiile zonei euro este și aceea că cei care au intrat nepregătiți au suferit și suferă mult în programele de corecție.

Obsesia capcanei venitului mediu ("middle income trap") amintită de domnul Stolojan nu ține de a fi sau nu în ZE, așa este; sunt multe economii emergente în lume care sunt prinse în această menghină. Dar să nu confundăm dileme ce decurg din această provocare cu cele ce înconjoară capacitatea de a absorbi șocuri; depinde această capacitate de nivelul de dezvoltare, de compatibilități structurale, de mecanismele din ZE? Eu cred că da.

Și eu consider că nu este necesar să atingem media ZE la PIB/loc pentru a adera. Dar a sugera că nu contează decalajele de dezvoltare și că totul se reduce la disciplină bugetară și decizie politică este o teză eroică, greu de admis la o judecată pe toate fețele. Sunt de acord și că nu are sens să gândim în termenii unei convergențe regionale interne depline. Dar trebuie să avem în vedere subdezvoltarea cronică a unor regiuni, ce accentuează depopularea țării. Și de aceea, în dezbaterile privind viitorul bugetului UE se cuvine să apărăm fondurile structurale și de coeziune în condițiile în care nu puțini le vor diminuate în mod drastic; mai ales că Piața Unică din UE nu asigură condiții egale concurențiale (când actorii sunt inegali ca putere economică).

Și eu cred că nu trebuie exagerat cu diferențe de ordin cultural și instituțional, fiindcă incentivele, mecanismele de piață, joacă rol cheie în economie. Dar nici nu putem desconsidera ceea ce nemții numesc "Stabilitatskultur", carențe de ordin instituțional. În plus, avem încă venituri fiscale foarte mici, consolidarea fiscală (bugetară) este încă de realizat, alocăm puțin pentru educație etc.

Nu suntem pregătiți pentru aderare în condițiile de acum și nici cum s-ar prefigura în 2-3 ani. Și nici ZE nu are (încă) mecanisme adecvate de funcționare. Să vedem ce reforme va propune Comisia în raportul dedicat funcționării zonei euro - în contextul dezbaterii despre viitorul Uniunii Europene. Contează mult la ce consens vor ajunge Franța și Germania în acest sens.

România are nevoie de un program de aderare, care să se bizuie pe un program de dezvoltare (convergența), finanțe publice sănătoase. O țintă calendaristică poate ajuta; în acest spirit s-a avansat un prag de convergență reală în studiul menționat. Imperative de ordin politic și geopolitic pot grăbi aderarea. Dar a subestima aspectele economice legate de aderare nu este rațional.

inapoi  
 
 
AnunutBursa.ro