Ziarul Bursa pe mobil
 
 
INSPIRAȚII HOLLYWOODIENE
Drame politice dâmbovițene
15.06.2017 - Politică
MIHNEA DUMITRU

Drame politice dâmbovițene

Două seriale americane, mai exact arhicunoscutul "House of Cards" și ceva mai obscurul, dar egal de interesantul "Boss" par să ofere o imagine nu foarte diferită de politica românească. Ambele arată corupția, în cea mai pură formă, traficul de influență și slăbiciunea aleșilor noștri, atunci când aceștia confundă interesul personal cu cel colectiv. Este ca și când Hollywood-ul s-ar fi gândit să nu lase DNA-ul să doarmă, oferindu-i studii de caz, chiar și atunci când caută odihnă.

În primul exemplu, Kevin Spacey își pune întreg Washington-ul la picioare, ca răspuns la o dorință neîndeplinită, aceea de a ajunge Secretar de Stat într-un nou executiv. Atunci când nu îi este oferit postul, personajul întrupat de actor devine un fel de Machiavelli modern, neoprindu-se de la nimic pentru a obține ceea ce dorește - mai degrabă să arate că a fost supărat de decizie, nicidecum pentru că își dorea să ajungă președintele SUA. Cea mai înaltă funcție în stat este, deci, un compromis la ambițiile sale - mai degrabă de semizeu sau tiran.

În serialul Boss, în mod similar, Kelsey Grammer, altfel cunoscut pentru roluri de comedie, precum cel din Frasier sau Cheers, este primarul corupt al orașului Chicago și simte că destinul său este de a ține puterea cu orice chip, de a-și construi numele alături de alți mari primari, în situația în care descoperă că are o boală neurologică. Cu câteva luni rămase din viață, primarul face și desface pentru a-și ține și hrăni dorința de putere. El este deja tiran, are puterea pe care personajul lui Spacey o caută, dar într-o măsură locală, fără ambiții mai mari de Chicago.

Modul în care ambele personaje își gestionează relația cu puterea pură, cu faptul că sunt responsabili pentru viețile oamenilor, dar și faptul că funcția reprezintă, în sine, o proiecție de putere dezvoltă drama unor oameni care își descoperă lipsa de scrupule. De multe ori, sunt secondați de locotenenți fără o altă ambiție decât să-și servească șefii. Este un aspect neconvingător, dar ajută în a crește imaginea șefilor, a personajelor principale. În realitate, nu există consilier sau mână dreaptă care să nu-și dorească să fie în locul șefului, într-o anumită perioadă de timp. De asemenea, ambele personaje par să funcționeze într-un binom cu soțiile, cumva trase la indigo în ceea ce privește personalitatea acestora, trofee frumoase și de familie bună, nu fără ambiții personale, dar întotdeauna gata să se sacrifice pentru soții lor - cel puțin, până în ultimul moment.

Pentru un politician român, poveștile din cele două seriale sunt de domeniul ficțiunii, în bună măsură. Raporturile de putere din SUA, poate într-o mai mare măsură în politica națională, decât în cea locală, sunt altele și încrederea americanilor în instituțiile lor este șocantă, atunci când o compari cu depozitarul de încredere în omologii de pe Dâmbovița. Da, într-o bună măsură se fac schimburi la nivel de Parlament sau executiv, se discută pe "dosare" sau datorii, se fac schimburi tactice, dar sistemul din America este cu mult mai așezat. Dispariția de pe harta politicii nu înseamnă și ruina financiară, pierderea oportunităților de business sau a afacerilor oneroase din spatele ambițiilor politice. În România, afacerile cu statul sunt principalul motiv pentru care cauți puterea, fără ele neavând același acces la o stare de grațioasă corupție - la fel cum, tot în România, când ieși din politică, nu există un sistem foarte bine pus la punct care să-ți permită un trai decent, în opoziție sau în vreun ONG de partid; cel puțin, nu ca regulă de lucru.

Nici relația cu soțiile nu pare să fie aceeași. În politica românească, de puține ori am văzut așa-numitele "power couples", chiar dacă interesul politic împinge la relații sau cumetrii "în sistem," dar legile anticorupție fac mai dificilă posibilitatea unui cuplu președinte-premier format din soț și soție, spre exemplu. Cazuri precum doi soți primari, în orașe diferite, s-au mai văzut, dar regula a fost, în general, ca unul dintre parteneri să gestioneze afacerile, în timp ce celălalt alege să le reprezinte în Parlament sau prin altă instituție de stat. Indiferent de sex, partenerii aleșilor români tind oricum să-și asume un rol în fundal, tocmai datorită posibilelor conflicte de interese care pot apărea.

Și totuși, paralele în exprimarea puterii există, nu foarte departe de exagerările Hollywood-ului. Un sondaj făcut între cinefilii politicii românești ar releva cum politica de zi cu zi este mai degrabă similară cu filmele de comedie de tip Veep, unde Julia Louis-Dreyfus se confruntă cu imperfecțiune zilnice ale postului, decât constantul concurs de putere pe care-l reprezintă cele două seriale sus-amintite. Și, cu toate acestea, în momentele de criză, dinamica puterii devine aceeași. Un președinte de partid poate sări peste capul unui premier, ba chiar să-l mazilească, la fel cum un președinte poate folosi relațiile dobândite în timpul mandatului pentru a oferi protecție Prim-ministrului. Paralelele cu realitatea, sunt, bineînțeles, o coincidență.

Este neclar dacă politicienii români urmăresc măcar House of Cards, dar dinamica de putere, în relație cu ai săi consilieri, ca și relaționările dintre ei sunt aceleași. Serialele politice sunt poate o oglindă mult prea clară apropo de lucrurile pe care noi, ca votanți, le observăm drept greșite la politicienii noștri. Pentru ei, însă, este posibil ca reprezentarea corupției, chiar și ca ficțiune, în SUA și ca fenomen global, să reprezinte exact imboldul de care au nevoie pentru a continua în propria activitate. Uită de faptul că niciunul dintre personajele principale din serialele amintite nu sfârșește prea bine.

inapoi  
 
 
AnunutBursa.ro