OMUL SF(m)INTESTE LOCUL
Cum a ajuns Cişmigiul monument istoric 18
Bunica mea era cu zece ani mai tânără ca mine, când m-a dus prima oară în Cişmigiu.
Am 68 de ani, dar, în 1954, aveam 3, iar ea, 58.
Bucovineancă blândă, subţire, cu ochi albaştri, nu m-a certat niciodată, deşi preferatul ei era frate-miu (vorbea Yiddish, dar mă făcea "jidan", - mi-a spus că, în pruncie, părul meu bătea în roşu).
Mă ducea la porumbei, la Buturuga, - pe locul instalaţiilor de acum pentru jocul copiilor era nisip şi pietriş mărunt şi copiii de vârsta mea săpau gropiţe şi ridicau moviliţe şi te puteai aşeza la lucru şi nimeni nu scotea nici o vorbă ore în şir, luai lopăţica unuia şi nu protesta, o lăsai şi apucai găletuşa altuia, nu exista nici o ceartă, orice observator ar fi considerat că avem un scop comun pe care nu-l putem atinge decât printr-o contribuţie susţinută, coordonată şi colectivă.
Veneam dimineaţa şi plecam la prânz fericit, locuiam alături, pe Izvor, acum casa noastră, ca de altfel întreg cartierul şi familia mea de atunci au fost demolate de Ceauşescu şi de viaţă.
Cred că bunica m-a dus la Cişmigiu o singură vară, pentru că, în toamnă, am primit derogare de vârstă şi am fost acceptat în grupa mică, la grădiniţă. Era vârsta la care copiii mi-au arătat într-o curte din vecini, plină cu flori de nalbă, un moşneag cu barbă albă, pe un scăunel - "Este Moş Gerilă de vară!", mi-au şoptit.
După opt ani, am fost admis la programul extraşcolar al Liceului de Arte Plastice, vizavi de Catedrala Sfântul Iosif (pentru clasele V-VIII, pe atunci nu existau şi ore teoretice, doar desen, pictură şi sculptură); intram în Cişmigiu pe lângă Liceul Lazăr, străbăteam economic aleile sinusoidale, ca la raliuri, calculând tangente la curbele interioare şi ieşeam pe lângă lacul cu lebede şi raţe, (mult mai târziu am remarcat "Izvorul Eminescu"), urcând cascada de trepte din spate.
Uneori, făceam drumul dus-întors de două ori, aveam antrenamente de baschet, de vreo trei ori pe săptămână, cu echipa Şcolii Germane, în sala de sport din curtea Catedralei.
Îmi amintesc bucuria admiterii în clasa a V-a; (37 de ani mai târziu, scena s-a repetat cu fiica mea cea mică, a dat admiterea în clasa a V-a la acelaşi Liceu, am ridicat-o să vedem rezultatele împreună şi când i-am spus "Ai intrat!", tot corpul ei micuţ s-a cutremurat, de era să o scap din braţe).
Îmi amintesc emoţia admiterii mele în clasa a IX-a, mi-a bufnit sângele pe nas când m-am văzut pe lista admişilor, frate-miu era cu mine şi culmea!, nu m-a înjurat, mi-am pătat cămaşa albă cu sânge, m-a dus în Cişmigiu şi cineva ne-a învăţat să ne aşezăm pe o bancă şi să ridic o mână în sus, cu capul dat pe spate.
În clasa a IX-a, mă întorceam prin Cişmigiu împreună cu o colegă frumoasă, deşteaptă şi rece, după care tânjeau ceva băieţi; mult mai târziu, spre sfârşitul Liceului, am aflat că, de fapt, locuia în direcţia opusă şi am întrebat-o mirat de ce altădată venea prin Cişmigiu şi ea a râs, "Eşti foarte prost!". (După facultate, a emigrat în Germania, unde, la maturitate, s-a spânzurat. Nu am aflat de ce).
Odată am chiulit cu o colegă de la orele de sculptură din localul de pe Kalinderu, ne-am aşezat pe o bancă de piatră, montată lângă "Bibliotecă" (chiar era o bibliotecă acolo, acolo am citit, pe la 16 ani, "Aşa grăit-a Zaratuhstra", nu mai ţin minte nimic) şi după îndelungate tergiversări, ne-am sărutat (treizeci de ani mai târziu, într-o iarnă, pe aceeaşi bancă de piatră, cu cea care ulterior a devenit a doua mea soţie, s-a repetat scena tergiversării şi sărutului şi i-am povestit-o).
Ca adolescent, uneori, la "Cetăţuie", un loc mai retras, purtam convorbiri filosofice.
Oricât de incredibil ar părea acum, în Liceu eram atât de bine antrenat, încât urcam scările din spatele Cişmigiului, în salturi, de pe un podest pe celălalt, ajutându-mă de balustradă, ca la săritura cu prăjina.
N-am intrat la Facultatea de Arte Plastice (ar fi fost în curtea Liceului - am regretat mereu asta, dar primit compensaţia că amândouă fiicele mele au absolvit-o şi şi-au dat masterul în grafică), am urmat o şcoală postliceală de arhitectură, pe Occidentului, şi ulterior am lucrat ani de zile la un institut de proiectări de pe Căderea Bastiliei - drumul meu prin Cişmigiu a fost mereu şi mereu acelaşi, în toţi anii.
Am schimbat drumul, când am urmat Facultatea de Filosofie (la Drept, lângă Operă) şi totodată, Ceauşescu a demolat cartierul copilăriei mele şi ne-a mutat în Prelungirea Ferentari; mi-am dat licenţa cu o lucrare de metalogică, despre devenirea (gradualitatea) falsului, până la falsificarea perfectă în antinomii, în care m-am răzbunat - n-am citat din Ceauşescu nimic, performanţă, cred, unică în Facultate! (nu spusese nimic în materie, n-a ştiut că există domeniul).
În 26 aprilie 1982, ningea cu petale în Cişmigiu - nu vreau să explic menţiunea asta - nu-mi amintesc să mai fi văzut vreodată aşa ceva, bătea vântul în rafale moi, petale albe şi roz.
În fiecare primăvară, vizitez cireşul japonez de la Bulevard, îmi răsare Muntele Fuji, Hokusai şi Basho.
Narcisele îmi amintesc că nu m-am mai dus la mormântul mamei.
Acum, locuiesc la 25 de metri de Cişmigiu, înspre Sala Palatului.
În zilele în care n-am răbdare să gătesc, uneori, mâncăm la unul din cele două restaurante din Grădină; sunt duminici în care luăm acolo micul dejun.
Când mă încumet să merg pe jos la serviciu, în Popa Tatu, (îmi ia 10-15 minute), trec pe lângă Restaurantul "La Bibliotecă", pe lângă "Izvorul Eminescu", pe lângă banca de piatră, pe lângă locul în care mi-au căzut picăturile de sânge şi petalele de flori şi mă trag de balustradă, să urc treptele din spatele Grădinii, una câte una.
Când ajung sus, mă opresc să-mi revin.
Cişmigiul este un monument istoric.
NOTA AUTORULUI
Zburau porumbeii din gura mare a Gabrielei Vrânceanu Firea (a lui Pandele) - caricatura i-am făcut-o anul trecut şi am publicat-o în 5 septembrie 2018 - uitaţi-vă în galerie!
Cu toate astea, mărturisesc că o simpatizez mai tare pe doamna Firea (fosta ziaristă la un săptămânal oarecum concurent), decât pe domnul Nicuşor Dan, cu atât mai mult cu cât mă ştiam cu regretatul domn Firea (era foarte cumsecade, ne-am cunoscut în China), iar domnul Nicuşor Dan, în afară că se uită la tine pe după colţ, mai este şi matematician.
În ocazia proiectului de reabilitare a Cişmigiului, însă, mă bucur că există Nicuşor Dan, pentru că, deşi cred că, da, este potrivit să fie reabilitat, sunt extrem de îngrijorat că reabilitarea asta să nu mutileze Grădina.
Desfiinţarea straturilor de iarbă şi flori care se văd din perspectiva intrării principale ("Parterul Central"), unde proiectul de reabilitare prevede să betoneze o alee largă, cred că mutilează Grădina.
Ceasul negru cu margini aurii, care ar fi fost potrivit la Cimitirul Bellu, a fost proptit în peluza circulară de la intrare, de o administraţie trecută, dar nu a mutilat Cişmigiul într-atât, ci i-a adăugat, doar, prost gust.
Un primar tâmpit, a însoţit ceasul funebru cu pitici de grădină.
Mulţi.
Kitsch-ul în floare, în loc de flori.
Piticii au fost ulterior evacuaţi, acum sunt lalele sau alte flori, lângă cireşul japonez dinspre drum.
A adus hârdaie cu copaci, pe aleile străjuite de copaci.
Cum ai mânca pâine cu mamăligă.
Mai face omul un ban în plus.
Mai pune hârdaie cu copaci şi pe Bulevardul Regina Elizabeta, lipite de gardul Grădinii (acum le-au eliminat).
Încă un ban.
Lacomia e mare, cretinismul fără limite.
Cu trei hârdaie fără verdeaţă, plantate în mijlocul intersecţiei între alei, administraţia de gânditori a desfiinţat terenul de fotbal cu piciorul, desenat ad-hoc de adolescenţi, la intrarea dinspre piaţeta "Iosif Sava".
În schimb, alături, pe peluză, au îngrădit un spaţiu mai larg, special pentru câini - un fel de expresie explicită a scării de valori, întâi câinii.
Cele două closete zidite, pe Aleea Trandafirilor şi pe cealaltă parte (cred că era pe Aleea "Şipotul Fântânilor" sau în continuarea ei), au fost închise, deja de zeci de ani.
Au băgat closete portabile.
Sunt din plastic.
Put.
Tare!
Nu te poţi apropia decât când nu te mai ţii.
Încă un ban în plus.
Arhitectule, ai grijă!
Cişmigiul este un monument istoric.
